miercuri, 24 februarie 2010

Bum...bum...bum!!!!!

Cosmin mi-a dat un link, a lăsat un comentariu, si aşteaptă o parere, cu care nu sînt de acord în totalitate. Îi voi răspunde aici, prin această postare, nu de alta, dar la comentarii s-au strîns deja prea multe. Ei bine, ca sa ne lămurim, pe unul dintre site-urile lui, şi anume www.kronsport.ro, a scris un articol (cautati-l mai jos in pagina, ca este acolo), în care se referea la „tobele si goarnele“ din dotarea unei grupări de suporteri braşoveni.

Ok...e drept, gălăgia este infernală, mai ales dacă mai vin şi oaspeţii cu galeria lor, şi te nimereşti în mijloc între cele două (eu am păţit-o). Însă sincer, îmi amintesc sirenele pe care le avea la un moment dat galeria de la volei masculin. Îţi ţiuia capul două ore după un astfel de meci. Şi deşi ne deranjau pe toţi, ele tot au rămas acolo în tribună, făcînd acelaşi lucru...:)

Aş prefera şi eu cîntatul, aş prefera scandările, „valurile“ şi aplauzele, dar nu pot merge atît de departe, încît să pot spune că acele tobe şi goarne ar trebui „interzise“ în sală sau la patinoar. Să fim serioşi, era o vreme, cînd în PAUZA unui meci nu reuşeai să te înţelegi cu cel de lîngă din tine din cauza muzicii dată la maxim.

Aşadar...ca o concluzie PERSONALĂ. Decît să aud înjurăturile din tribună (hihihi) prefer să suport gălăgia aia care DA, şi pe mine mă scoate din minţi. Însă...vorba unui amic "nu eşti la teatru, nu?".

luni, 22 februarie 2010

sâmbătă, 20 februarie 2010

A meritat!


Mă uitam la ele şi am retrăit momente de cînd eram şi eu junioară şi mergeam la meciuri la „ălea mari“, cum le spuneam noi. Doamne, ce ne mai plăcea să fim toate în treninguri la fel. Ce mai conta că trecuseră înainte pe la nu ştiu cîte generaţii şi că sînt rupte şi cusute, decolorate şi lărgite. Aveam trening şi...eram handbaliste.

Cam aşa erau şi "buburuzele" astea mici, azi dimineaţă. Emoţioante şi mîndre. Şi...roşii în obraji. De emoţie, de bucurie, de efort...ce mai contează. Erau frumoase. Şi...se mai fac. :) Sînt junioare IV, şi se pregătescu cu....Doamna. Cita mindrie pentru ele.

Despre meciul Rulmentului, o să scriu în ziar, am mai spus una alta, aşa că nu are sens să postez acum. Simt însă nevoia să povestesc un lucru care m-a emoţionat foarte tare. Şi...norocul meu că nu a durat mult, pentru că mi-ar fi dat lacrimile, şi spun asta fără exagerare. DA! Sînt empatică. Asta e. :)

Se terminase meciul Rulmentului, cu prima victorie a echipei de cînd a fost preluată de Mariana Tîrcă, iar bucuria şi descătuşarea atinseseră cote maxime. A fost aruncată în sus de fetele de la Rulmentul, iar apoi au intrat în scenă cele mici. S-au lipit scai de ea, au luat-o în braţe şi o pupa fiecare pe unde apuca. I-au dat lacrimile. Plîngea. Nu ştiu dacă erau lacrimiri de fericire, dar erau cu siguranţă lacrimi sincere. Nu ai cum să mimezi asta, în faţa unor...copii. Se bucurau pentru ea şi cu ea, iar ea se bucura la rîndul ei, că poate să plîngă. Chiar şi în faţa lor.

A meritat!

vineri, 19 februarie 2010

Nu reuşesc!

- nu prea reuşesc sa ma adun sa scriu o postare
- nu prea reuşesc sa îmi "revin" si sa accept ca gataaaa, incepe mîine campionatul si va fi o zi plinaaaaa
- nu prea reuşesc să mai fiu "coerentă" in gînduri şi gîndire
- nu prea reuşesc să fac cererea aia de concediu
- nu prea mai am dispoziţie sa ma enervez pentru asta
- nu prea mai ştiu să mă „regăsesc“ în contextul asta
- nu prea reuşesc să trec de starea de "disperare" actuala, insa cred că totul va trece după primul meci si mă voi obişnui cu ideea că...am fost o fraieră, şi am lăsat timpul să treacă


NU sint suparata si nici trista. :)) Am obosit BRUSC. S-a intimplat in clipa in care am constientizat ca...doua colege sint de luni in concediu, iar eu mai am o gramada de zile, pe care, din pacate...nu le-am luat. INCA!

Ştiu ca nu asta va intereseaza pe voi, dar pentru ca sintem "prieteni virtuali" trebuie sa ma ascultati, nu? Hai ca imi sinteti dragi si tocmai de asta impartasesc cu voi si starea asta. :))

PS: La postarea asta putem vorbi despre ORICE, nu e cazul sa fim "pe subiect", da?

duminică, 14 februarie 2010

Atunci cind imaginile vorbesc...



Ii multumesc anticipat lui "razastegaru", cel care a facut acest videoclip. Felicitari! Imaginile vorbesc de la sine...:)

Dar unde dragoste nu e...

...nimic nu e.

Doamne...cit mi-as fi dorit ca FC Brasov sa fi jucat ASTAZI acasa...si sa aud pe stadion aceasta melodie. :) Intiatiava prietenilor lui Mitel este laudabila. Cei de la Puma au avut la rindul lor o idee geniala, am vazut videoclipurile facute in Italia si Anglia. Superb.

Nu mi-am permis sa postez pe blogul meu videoclipul respectiv, cu fanii stegari, am luat insa aceeasi melodie. Cu dedicatie pentru...voi. :) Poate va voi dedica saptaminal cite o melodie. :P

PS: S-a nimerit sa fie de "Ziua indragostitilor". Nu ma declar un fan al acestei zile. O accept si...atit. :)

joi, 11 februarie 2010

Scurt şi la obiect!

Despre Rulmentul voi scrie puţin. Voi scrie scurt, şi la obiect.

Ce a fost, a fost, nu putem trăi din aminterea vremurilor în care, în faţa unei săli arhiplină, ne băteam cu Oltchimul pentru campionat. A trecut. Acum ne batem cu Bacăul şi Rapidul ca să evităm retrogradarea. O ştiu eu, o ştiţi şi voi, şi e bine că măcar cădem de acord că, orice ar fi, trebuie să ţinem capul sus şi să mergem mai departe. O strig de fiecare dată. Nu vreau să retrogradăm. Şi nu cred că o să retrogradăm. Dar dacă o să se întîmple cumva asta, eu tot în sală voi fi la meciuri, şi tot voi scrie despre echipă. Ca mine gîndesc o mulţime de oameni. Oameni care, dintr-un motiv sau altul, nu mai veneau la sală. Acum au revenit. Sînt acolo meci de meci, cu pumnii strînşi. Pe ei îi apreciez, poate mai mult, decît îi apreciez pe cei care veneau la meciurile din cupele europene. Pentru că ei au înţeles că acum, mai mult decît atunci, echipa are nevoie de susţinere. De încredere. Şi de răbdare.

Uneori mă simt...stînjenită!

Eram la sală, acum cîteva zile şi pedalam pe o bicicletă. A venit şi s-a aşezat lîngă mine spunînd „Te ştiu de cîţiva ani, te mai vedem la meciuri cu microfonul în mînă (ceva mai demult), sau cu agenda, cum treceai şi mergeai să iei interviuri. Voi nu plătiţi intrare, nu? Şi staţi acolo...sus, nu?“. Zîmbetul lui, deşi sincer, m-a făcut să mă simt uşor stînjenită.

Da, nu plătim bilet. Da, stăm „acolo sus“. Acolo unde...uneori nu îmi place. Nici pe stadion. Şi nici la sală. Şi dacă la sală îmi mai pot permite să stau sus, între suporteri, pe stadion e mai complicat cu căile de acces. Nu vreau să vorbesc despre ce înseamnă presa la noi. Cu siguranţă vom vorbi la comentarii despre asta. Vreau doar să mă cunoaşteţi din acest unghi. Să ştiţi cum gîndesc şi cum simt. Să ştiţi că nu îmi place să văd colegi de breaslă care cad în extreme, indiferent de echipa cu care ţin.Şi pe care, nu am „voie/dreptul“ să îi judec. Nu sînt o „delicată“. E frumos şi la teatru, dar îmi place şi pe stadion sau într-o sală de sport în care se cîntă/scandează atît de frumos. Nu îmi cereţi însă, să îmi placă să aud în jurul meu înjurături, huiduieli, feţe încrîncenate. Indierent de locul în care stau să urmăresc un meci.

Mai spun, sau ştiţi deja? Uneori...mă simt...stînjenită!

PS: Citeam ieri, pe net un interviu cu Cristian Tabără, care spunea că s-a săturat de „jurnalismul de sentinţă“. Şi eu.

Despre suporteri. Şi ultraşi.

Discutam aseară, pe site-ul ziarului cu Mitel şi Puiu, despre suporteri şi ultraşi, despre asemănările şi/sau diferenţele dintre ei, şi...uite aşa, am ajuns să fiu „somată“ (gluma, da? ) să scriu despre asta. Recunosc, dacă trebuie să scriu despre SUPORTERI, pot vorbi mult, şi bine, dacă însă, e nevoie să scriu despre ultraşi...mă pierd. Poate nu ştiu clar să fac diferenţa. Poate nu înţeleg fenomenul. Pentru mine ultraşii sînt tot suporteri, dar un pic mai înverşunaţi. Dacă greşesc să fiu contrazisă, şi să mi se explice şi mie diferenţa. Cum îi spuneam lui Puiu, eu cred că un suporter, al lui FC Braşov, să zicem, care simte cu adevărat „galben-negru“, poate simpatiza fără probleme şi cu...Steaua, Dinamo sau...Alba Iulia, nici nu contează ce altă echipă. Un ultras, niciodată nu poate simpatiza cu nimeni (mă refer la alte echipe, evident). Un ultras e cel pentru care există doar alb sau negru. În cazul nostru...galben. Sau negru. Fără culori.

Îmi place să cred că Braşovul are...SUPORTERI. Şi spun asta, nu pentru că a fi ultras e ceva rău. Ci doar pentru că, de cele mai multe ori sînt tineri. Şi le stă atît de bine în...culori. Fără să conteze că e vorba de roşu, albastru, verde sau violet. Să simtă în culori. Să poarte culori.

Mi-e dor de un meci, cu stadionul plin. Mi-e dor de...cei în galben şi negru, pe care îi vedeam rîzînd în jurul stadionului. Da, la stadion, e atît de frumos să fie mult galben şi negru. Chiar dacă, uneori, eu mă îmbrac cu o geacă roşie. La meciuri simt galben şi negru. Indiferent de geaca de pe mine sau fularul de la gît. Şi da, mă declar suporter.