A meritat!

Mă uitam la ele şi am retrăit momente de cînd eram şi eu junioară şi mergeam la meciuri la „ălea mari“, cum le spuneam noi. Doamne, ce ne mai plăcea să fim toate în treninguri la fel. Ce mai conta că trecuseră înainte pe la nu ştiu cîte generaţii şi că sînt rupte şi cusute, decolorate şi lărgite. Aveam trening şi...eram handbaliste.

Cam aşa erau şi "buburuzele" astea mici, azi dimineaţă. Emoţioante şi mîndre. Şi...roşii în obraji. De emoţie, de bucurie, de efort...ce mai contează. Erau frumoase. Şi...se mai fac. :) Sînt junioare IV, şi se pregătescu cu....Doamna. Cita mindrie pentru ele.

Despre meciul Rulmentului, o să scriu în ziar, am mai spus una alta, aşa că nu are sens să postez acum. Simt însă nevoia să povestesc un lucru care m-a emoţionat foarte tare. Şi...norocul meu că nu a durat mult, pentru că mi-ar fi dat lacrimile, şi spun asta fără exagerare. DA! Sînt empatică. Asta e. :)

Se terminase meciul Rulmentului, cu prima victorie a echipei de cînd a fost preluată de Mariana Tîrcă, iar bucuria şi descătuşarea atinseseră cote maxime. A fost aruncată în sus de fetele de la Rulmentul, iar apoi au intrat în scenă cele mici. S-au lipit scai de ea, au luat-o în braţe şi o pupa fiecare pe unde apuca. I-au dat lacrimile. Plîngea. Nu ştiu dacă erau lacrimiri de fericire, dar erau cu siguranţă lacrimi sincere. Nu ai cum să mimezi asta, în faţa unor...copii. Se bucurau pentru ea şi cu ea, iar ea se bucura la rîndul ei, că poate să plîngă. Chiar şi în faţa lor.

A meritat!