Uneori mă simt...stînjenită!

Eram la sală, acum cîteva zile şi pedalam pe o bicicletă. A venit şi s-a aşezat lîngă mine spunînd „Te ştiu de cîţiva ani, te mai vedem la meciuri cu microfonul în mînă (ceva mai demult), sau cu agenda, cum treceai şi mergeai să iei interviuri. Voi nu plătiţi intrare, nu? Şi staţi acolo...sus, nu?“. Zîmbetul lui, deşi sincer, m-a făcut să mă simt uşor stînjenită.

Da, nu plătim bilet. Da, stăm „acolo sus“. Acolo unde...uneori nu îmi place. Nici pe stadion. Şi nici la sală. Şi dacă la sală îmi mai pot permite să stau sus, între suporteri, pe stadion e mai complicat cu căile de acces. Nu vreau să vorbesc despre ce înseamnă presa la noi. Cu siguranţă vom vorbi la comentarii despre asta. Vreau doar să mă cunoaşteţi din acest unghi. Să ştiţi cum gîndesc şi cum simt. Să ştiţi că nu îmi place să văd colegi de breaslă care cad în extreme, indiferent de echipa cu care ţin.Şi pe care, nu am „voie/dreptul“ să îi judec. Nu sînt o „delicată“. E frumos şi la teatru, dar îmi place şi pe stadion sau într-o sală de sport în care se cîntă/scandează atît de frumos. Nu îmi cereţi însă, să îmi placă să aud în jurul meu înjurături, huiduieli, feţe încrîncenate. Indierent de locul în care stau să urmăresc un meci.

Mai spun, sau ştiţi deja? Uneori...mă simt...stînjenită!

PS: Citeam ieri, pe net un interviu cu Cristian Tabără, care spunea că s-a săturat de „jurnalismul de sentinţă“. Şi eu.